Poate că nu e cel mai corect titlu, dar am stat aproximativ 5 secunde să mă gândesc la el, așa că e oarecum scuzabil gestu’. Ideea e că „mă distrează” când mai dau de vreunu’ cu care o ardeam în trecut sau vreuna pe care aproape o uitasem și observ cum a „evoluat”. E ciudat sentimentu’ și îl am chiar și atunci când mai observ pe vreunu’ cu care am avut altercații sau „șmecherii” din școala generală (a se citi miezarii pe care îi știa toată lumea fix pentru calitatea lor de miezari). Mie niciodată nu mi-a plăcut să ies în evidență dar nici să nu mă pot separa de restu’ lumii, și cu toate astea n-am nicio problemă să vorbesc unui grup de o sută de persoane (de exemplu) pentru că, ca și în trecut, nu-mi pasă de ce cred alții, chiar nu-mi pasă, și sentimenu’ e așa de profund încât aș putea să spun că mi se rupe …. . Revenind la subiect, aș mai vrea să adaug că sunt puțini spre deloc cei ce au reușit să nu „evolueze” așa cum aș fi crezut. Ar suna ca o laudă dacă aș spune că mereu am dreptate, dar în 90% din cazuri chiar am. Mult pa.